Seria mea de ardere jurnal grasă nebună deutsch. PÂN LA DUMNEZEU TE MĂNÂNCĂ SFINŢII!

Publică: — Rănile tăcerii haiku-uri şi poeme în versuri albeEditura Nigredo, Arad, Instrumentul de scris, prin care se scurge viaţa trăită, sunt eu cu toată fiinţa mea; şi prin aceste consemnări, simt cum viaţa-mi însăşi se preface în slove!

Ceea ce am reuşit însă este că mi-am format o mulţime de invidioşi; de ei având parte, întotdeauna, cu vârf şi îndesat. Fiind un introvertit sadea, am căutat refugii în lectură, în scris, şi în frecventele scufundări în Natură, aceste îndeletniciri alcătuindu-mi reperele mele de consolare. Tensiunea spirituală pe care o trăiesc mai tot timpul este suficient de mare ca să mă aplec frecvent asupra foii albe de hârtie.

Dobândirea unei stări de relativ calm, prin aşternerea gândurilor pe hârtie, îmi dă un sens al existenţei: scriind am sentimentul că săvârşesc ceva util — universul cuvintelor, prin scriere dar şi prin lecturi, fiindu-mi antidot sigur contra unor anume angoase care mă împresoară.

De scrierea fictivă nu am fost prea interesat nicicând. Dintotdeauna m-au atras jurnalele, memoriile, autobiografiile, interviurile, corespondenţele.

S-a născut în Germania, unde şi-a petrecut primii 13 ani din viaţă. După ce a absolvit Universitatea din Londra, a devenit cercetător şi îndrumător la Universitatea Cambridge.

Şi, de timpuriuam şi purces la a-mi scrie propriul meu jurnal; caietul nu a avut însă parte de o prea lungă existenţă, fiind confiscat curând de prea vigilenta-mi mamă care, mai apoi, l-a încredinţat focului! Ca anonim, încerc, prin aceste notaţii să stăvilesc uitarea cea acoperitoare de tot şi de toate. Doresc ca prin aceste scrieri să-mi limpezesc apele interioare, eliberându-mă în felul acesta de poverile cele mult prea apăsătoare.

Alung durerile vieţii, dureri în fond inerente existenţei oricui, fugind de urâtul lumii prezente, refugiindu-mă în Natura cea veşnic măreaţă, darnică seria mea de ardere jurnal grasă nebună deutsch primitoare. Apoi, mai nou, îmi caut alinări şi în lumea virtuală, mult prea insipidă din păcate. Şi, zic eu, atâta vreme cât mai am impulsul de a scrie, nu e atât de cruntă apăsarea asupra fiinţei mele.

O exista oare vreun rai al lor? Că iadul, după cum, pe zi ce trece, ne convingem tot mai mult, e aici, pe Pământ! Ori: alo! Or avea prioritate ăi de-au ceva experienţă mai o tămâiere, mai o cântare simţită, un bătut de toacă acolo, o practică cât de mică în sfintele taine? Mi-e greu să-mi imaginez cum s-o descurca milostivul Păzitor al porţilor cereşti în toată harababura asta!

Scrisul mă ocupă şi mă preocupă; şi aşa a fost dintotdeauna în ce mă priveşte… Din aproape în aproape, mi-am dat seama că are prea puţin rost să mă perpelesc pentru o puzderie de fleacuri care prea mult mi-au acaparat atenţia, punându-mi la încercare nervii, răbdarea.

Refugiul în scris şi în citit mă bucură; dar nu mă acaparează întra-atât încât să le fiu rob.

Prin scris, vieţuirea mea ajunge parcă mai tolerabilă, aerul devenindu-mi mai respirabil, mai oxigenat. Mi-a fost dat să cunosc deşertăciunea şi fragilitatea lucrurilor pământeşti; starea de provizorat a omului m-a neliniştit şi mă nelinişteşte.

În tot acest periplu, scrisul şi cititul mi-au fost, şi îmi sunt, factori de echilibru… Dar expunându-mi seria mea de ardere jurnal grasă nebună deutsch frământările, gândurile, propriile mele experienţe şi speranţe, ambiţii şi neputinţe, nu dau oare dovadă de o anume indecenţă, de lipsă de pudoare?

ECKHART TOLLE

Nu ştiu… Cred totuşi că atâta vreme cât nu poate dăuna nimănui conţinutul acestui jurnal, el poate fi citit şi de alţii. Mai bine aşa, decât să-mi rămână zăvorâte anumite preocupări, idei sau sentimente, undeva în tainicul ascunziş al sufletului meu. Stăruinţa mea, în ale scrisului, este orientată înspre a-l săvârşi cât mai vibrant, cât mai expresiv şi mai frumos în această limbă a sufletului meu care este limba română!

Prin publicarea acestor consemnări, departe de mine gândul de a-mi aroga aere de importanţă de vreun anume fel. Aceste notaţii rămân simple exerciţii şi modalităţi de a mă defula într-o limbă în care mi-a fost dat să vorbesc atât de puţin, cu toate că îmi este limbă maternă! Aşa încât, unica modalitate de compensare a acestui neajuns a fost, şi este, scrisul — deci şi acest jurnal. Jurnalul, ca specie literară, este o expresie a singurătăţii individului care scrie; iar eu şi prin faptul scrierii rămân, de când mă ştiu, un vajnic amant al solitudinii.

Citeşte şi...

În pofida notei melancolice a scrierii, nu aş crede că din aceste notaţii diaristice ale mele ar răzbate nişte gemete ale unei fiinţe speriate de viaţă.

Îmi place să ştiu că aceste consemnări sunt, şi rămân, doar nişte expresii ale unei nelinişti interioare ale fiinţei mele, frământări izvodite din întrebări şi căutări inerente, în fond, oricărei existenţe conştiente.

Prin aceste scrieri nu vreau să conving, nu vreau să seduc!

Doresc doar să deschid nişte porţi către lăuntricul meu sufletesc şi să las cale liberă acelora care vor să intre pentru a mă cunoaşte mai bine. Dar mai scriu jurnal — aspect esenţial — şi pentru ca eu să mă cunosc mai bine; şi, astfel, să reuşesc să devin mai stăpân pe mine, să mă regăsesc în faptul scrierii ca într-un loc sacru de reculegere în tihnă.

Alături de scrierea prozei scurte, şi foarte scurte, precum şi a unor eseuri, scrierea jurnalului m-a atras, de la început, prin deschiderea ei nelimitată în care se pot strânge laolaltă subiecte multe şi diverse.

Jurnalul a fost prima mea scriere, înainte de poemul haiku şi cel în verslibrist.

Notaţiile diaristice au fost, incontestabil, pepiniera scrisului meu, locul în care mi-am putut forma un stil, un mod de gândire; consemnările servindu-mi, totodată, şi ca depozitare, Pierderea în greutate este lentă la început atât de teme şi idei cât, mai cu seamă, de sentimente, de trăiri. Chiar dacă jurnalul ca fapt de scriere este, prin definiţie, unul subiectiv, el neavând menirea de a plăcea, ci pe aceea de a convinge, eu am încălcat regula, conştient, de repetate ori, optând pentru strecurarea de nuanţe literare în redarea gândurilor şi a faptelor; am căutat să înfăţişez adevărul şi realul într-un mod frumos, zic eu, literar, lustruindu-mi propoziţiile, cuvintele, mai peste tot.

Comentarii (80)

Dar oare poate fi frumos un ceva care nu este unitar şi suficient de neînchegat? După unii teoreticieni ai scrierii diaristice răspunsul este categoric nu… Eu personal consider că fragmentul poate oglindi cu succes întregul, aşa cum un bob de rouă poate reflecta întreg Universul.

Bine, dar cum să ajung la claritatea, limpezimea acelui bob de rouă? Ca să ajungi, trebuie să fii pe… drum!

O Femeie S-a Băgat Sub Pat Pentru A Afla Dacă Soțul Ei O Înșeală. A Urmat Ceva Uimitor